Luni

Spatii verzi

Grădina japoneză

Japonezii s-au străduit să conceapă o arhitectură în funcţie de aşezarea geograficǎ, terenul nefiind prea generos în privinţa planeităţii. Organizarea spaţiului domestic, citadin şi sacru a armonizat intotdeauna cu natura înconjurătoare. Arhitectura sacră shintō era reprezentată de un complex de construcţii numit miya, evidenţiat de porticul caracteristic: torii.

Mai târziu, în perioada Asuka (552 - 646), budismul venit din China prin peninsula Coreea, a adus stilul arhitectural al Celor Şase Dinastii (sec. III - VI), pe lângă noi elemente de cultură şi civilizaţie. Budismul impunea o arhitectură care are centru de greutate templul, în alcătuirea căruia sunt cuprinse mai multe elemente: kondo - sala principală, tō - pagoda, kairō - schitul, kōdō - sala de lectură, shurō - clopotniţa, niwa - grădina, chūmon - poarta de Sud, etc. În comparaţie cu arhitectura tradiţională, shintō-istă, sobră şi uneori sărăcăcioasă, cea budistă este plină de fantezie, înfloritoare, încărcată din punct de vedere al amănuntelor decorative, are o bogăţie de formă şi culoare, o înfăţişare ce duce spre fast, grandios - un caracter baroc.

În perioada Heian (794 - 1192), după anul 894, se întrerup legăturile diplomatice cu China, astfel arhitectura japoneză a fost obligată să-şi găsească un drum propriu şi resurse în fantezia autohtonă. Urmare a acestei autarhii, arhitectura sporeşte în rafinament şi eleganţă, exprimând gustul estetic al aristocraţiei vremii. Apare un nou stil în arhitectura domestică: shinden - proprie reşedinţelor aristocratice, în care s-a urmărit armonizarea construcţiei cu mediul natural. Grija pentru respectarea frumuseţii naturii înconjurătoare a stimulat construirea de grădini cu peisaje pe lângă temple şi chiar în preajma locuinţelor.

După ce războiul civil din 1180 a distrus multe clădiri, călugărului Chōng (1121 - 1206) îi revine sarcina de a reconstrui templele Kōfuku-ji şi Tōdai-ji. Acesta va adopta modele ale arhitecturii din China dinastiei Song: stilul tenjiku-yō . La acea vreme stilul arhitectural japonez era numit wa-yō spre deosebire de cel chinez numit kara-yō. O asfel de manieră arhitecturală, kara-yō, a fost adoptată pentru a satisface noul curent intrat în arhipelag: budismul zen.

La rândul sau, arhitectura de peisaj trece prin diferite maniere, astfel că noul stil shoin - născut din stilul shinden, aduce un tip nou de arhitectură particularizat încăperii de desfăşurare a ceremoniei ceaiului cha-no-yu, dar care şi plasează această încăpere ca parte integrantă a grădinii.

Grădina japoneză este o îmbinare armonioasă între natură şi artă. Influenţată de mai multe curente filosofice şi maniere, arhitectura de peisaj aduce grădinii japoneze un plus de originalitate şi spiritualitate; face din aceasta o oază a liniştii şi meditaţiei, un loc unde, cel ce păşeşte în ea se întâlneşte cu el însuşi, gǎsindu-şi pacea interioarǎ şi puritatea.

Elementele esenţiale ale grădinii japoneze sunt: apa, pietrele, cascadele, plantele, pomii, podeţul şi lampioanele. Acestea reflectǎ armonia naturii şi puritatea interioarǎ având drept scop gǎsirea pǎcii interioare şi inducerea unei stǎri de meditaţie şi reflectare.

Dincolo de o înţelegere greşită a noţiunii de grădină japoneză, creatorului unei astfel de lucrări estetice, ce urmează anumite reguli - de conţinut sau de geometrie - i se permite o exprimare liberă, o creativitate absolută în armonizarea elementelor constitutive.

În zilele noastre, dintre amenajări, grădinile japoneze sunt cu adevarat remarcabile şi acestea au fost realizate în ţări ca SUA, Australia, Canada, Anglia, Irlanda, Argentina, Belgia, Brazilia.

Singura gradinǎ japonezǎ din Orientul Mijlociu se aflǎ in oraşul Helwan, la 25 Km depǎrtare de Cairo. Locul care în trecut era folosit pentru tratamente termale datoritǎ izvoarelor cu apǎ sulfuroasa, a devenit grǎdinǎ japonezǎ. Aceasta a fost realizatǎ în anul 1917 de cǎtre un locuitor al Helwanului, Zulfugar Pasha drept cadou pentru Sultan Hussein. Pe acest loc fascinant, existǎ câteva alei, statui ce îl reprezintǎ pe Buddha, animale mitice, un lac şi o cafenea.

Grădinile tipic japoneze pot avea caracter peisager rupt din naturǎ, cu elemente vii sau pot fi grǎdini de meditaţie spiritualǎ care prilejuiesc trǎiri estetice şi emoţionale unice. Construcţiile se regǎsesc in partea centralǎ, de unde se poate admira întreaga privelişte. Deseori, în gradina japoneză se pot observa urmatoarele elemente tipice:

• apa reală sau simbolică ( mici cascade, rǎuri sau lacuri artificiale);
• pietre (care rup ritmul unei grǎdini uniforme cu scopul facilitǎrii meditaţiei spirituale);
• ornamente- de regulă un felinar din piatră;
• casa de ceremonia ceaiului sau un pavilion (un loc izolat şi spiritualizat);
• elemente auxiliare , cum ar fi un gard sau un perete cu caracter tradicional;
• un pod catre o insulă ( care simbolizeazǎ trecerea dintr-o lume în alta);
• alei cu dale din ceramicǎ sau piatrǎ, alei de pietriş sau piatrǎ spartǎ , alei cu dale puse la dimensiunea pasului;

Spre exemplificare, vă las să admiraţi două poze din parcul Himeji.

Cel ce se opreşte o clipă pentru a medita nu vede doar apă şi pietre - el se va contopi cu încântătorul susur al apei. Cele două pietre, una albastră şi una turcoaz, aşezate lângă cascadă, simbolizează sănătatea şi viaţa lungă.

 

Un alt tip de grădină este cea din nisip şi piatră (manieră apărută din influenţa austeră a budismului zen). Acest tip de grădină rectangulară, cu nisip alb înconjurat de dale, îngrădit de un perete, cu grupări de două, trei sau cinci pietre poate fi întâlnit în mănăstirile zen. Nisipul alb, modelat prin greblare, reprezintă apa şi pietrele aşezate într-un echilibru artistic. reprezintă pământul.

Se poate întâlni însă şi un tip de grădină japoneză ce contopeşte armonios, păstrând încărcătura spirituală, elementele constitutive ale celor două descrise mai sus şi cuprind în construcţia lor apa, podeţul, pietrele şi nisipul.

O grădină japoneză este în sine o reprezentare a universului şi a elementelor acestuia: piatra = pământ; lacul, pârâul, cascada = apa şi lanterna sau lampionul = focul.

Rōji - aleea grădinii - nu este doar un element funcţional şi nu reprezintă numai intrarea sau calea de acces prin grădină. Rōji este o alee filosofică ce separă vizitatorul de tumultul zilei, plasându-l într-o lume a meditaţiei. Pietrele de diferite forme şi dimensiuni au o simbolistică proprie: cele colţuroase sugerează o zonă montană, iar pietrele netede, de râu, aşezate pe alei la distanţa paşilor sunt zile, perioade sau clipe de viaţă.

Insula din mijlocul lacului sau a grădinii, reprezintă « insula vieţii veşnice », un loc liniştit, dincolo de timp şi spaţiu. Aceasta poate fi reprezentată de o piatră în formă de broască sau de un copac, simboluri ale vieţii prospere şi longevităţii.

Filosofia ce guvernează grădinile japoneze ne arată că plantele şi florile au o viaţă specială şi - ca expresie a naturii - acestea nu sunt folosite ca simple decoraţiuni.

Autori: Boros Tiberiu si Gabriela Butunoi

gradina chinezeasca, gradini chinezesti